1 Mai Muncitoresc

Cu întârziere scriu şi eu un mic articol despre ultima tură – cea de 1 Mai Muncitoresc – tură un pic mai sport, de fapt, cum altfel? Cu rucsac imens în spate, cu prieteni şi cu dor de Dobrogea. Am planificat o tură lungă de peste 70 de kilometri, urma să pornim marţi după-masă – cu Mariana super agitată că nu are timp, că aia nu iesă, că tre’ să ştie aia şi ailaltă – lucruri pe care nu le face de obicei – e clar: s-a adunat stres de la muncă, e nevoie de un Măcin.

În afară de ea mai mergea Bri şi Rareş, boschetar ajutant, că boschetar principal eram eu (când spun boschetar mă refer la omul de munte care merge prin boscheţi – bushwalker – iar nu la alte sortimente de indivizi mai puţin plăcuţi); din păcate al nostru boschetar ajutant a făcut buba la picior şi nu a mai putut să meargă, să nu agraveze. Aşa că, în concluzie, urma să îmi petrec mini-vacanţa de 1 Mai cu 2 fete 🙂 🙂 🙂 (eu sunt ăla mai negru de la mijloc) şi culmea, am căzut cu ele de acord să dormim toţi 3 într-un singur cort – ce noroc pe capul meu!

Am început povestea la o terasă: cald, bere rece, o fată care întârzia şi una care mai avea puţin şi se schimba de nădragi chiar pe terasă, culmea, de faţă cu mine şi mai ales, de faţă cu prietenul ei, care a adus-o pe bicicletă cu tot cu rucsac; multă determinare pe acel om!

Mă rog, lăsând prostiile la o parte – planul iniţial de a pleca din oraşul Măcin era un pic incert, în primul rând că nu am mai fi ajuns la Muntele Consul în ultima zi, pentru că aveam de mers mult prin soare pe lângă munte, dar mai ales pentru că la trecerea BAC am găsit microbuz spre Luncaviţa – deci, urma să mergem prin Valea Fagilor.

traseu 30 apr-3 mai 2013

traseu 30 apr-3 mai 2013

Aventura a început din microbuz – noi, civilizaţi, ne-am organizat bagajele în spate, în spaţiul pentru bagaje, iar când să urcăm să ocupăm un loc în picioare, că nu aveam pretenţii de stat jos, nici în picioare nu mai erau locuri – şoferul mai avea puţin şi pleca cu rucsacii noştri şi ne lăsa pe noi pe jos. Într-un final ne-am înghesuit lângă şofer, fetele stateau în fund pe podea, iar eu…, eu să spunem că făceam echilibristică într-un picior; ce mai încolo şi-ncoace, o cursă demenţială. Cred că nu are rost să spun că era arhiplin, iar aer condiţionat aveam doar dacă mâncase cineva fasole cu o zi înainte.

Am coborât în Luncaviţa şi ne aştepta un drum lung până lângă munte – la Cetăţuia – vreo 10 kilometri, aşa că, dacă tot eram înaintea programului ce puteam eu să fac? Am luat o bere rece – să dreg căldura pe care am tras-o în microbuz şi să am combustibil pentru mersul pe drum drept, pe asfalt. Moralul era sus, ne-am apucat de discuţii interminabile despre lucruri de care nu vreau să amintesc că iar începe Mariana să îmi spună ca nu am memorie deloc şi că ea are întotdeauna dreptate. Cert e că după ce am mers vreo 2 kilometri a oprit o maşină fără să îi facem noi semn – partea proastă este că mai aveam bere şi a trebuit să o vărs.

În maşină, un domn foarte vesel, domnul Iosif, se ducea la Nifon – şi dorea ca domnii studenţi să nu meargă pe jos, că e păcat să plimb fetele cu rucsacii în spinare pe de-a dreptul – la deal cu ele, să tragă din greu! Glumesc! Era un domn foarte amabil şi ne-a scutit de o oră şi ceva de mers pe asfalt – ne-a lăsat la intrarea în traseul spre Ţuţuiatu, pe triunghi albastru – la intrarea în Valea Fagilor. Ba mai mult ne-a spus şi legenda conform căreia fagul din această minunată vale, răcoroasă şi umbroasă, a fost adus de oile ce coborau la iernat, jirul agăţându-se în lâna lor.

Ne-am dat jos şi am pornit printr-o zonă de care, îmi e ruşine să recunosc, că nu îmi aminteam că era aşa de frumoasă, ba mai mult, nu am parcurs-o niciodată pe marcaj. Marcajul, triunghi albastru, este făcut destul de prost, ca mai toate din Măcin – fie e prea des, fie şters şi foarte rar. Frumos a fost că acea potecă este foarte rar bătută de picior de turist, erau crengi care atârnau, ierburi crescute peste drum, urme de animale peste tot, stanci care tâşneau direct din pădure şi se înălţau puţin deasupra fagilor, o vale foarte adâncă şi foarte sălbatică – Valea Seacă şi chiar Valea Piscului Înalt. Culorile la asfinţit erau foarte frumoase, verdele avea o nuanţă ciudată, iar oamenii cu care mergeam o făceau să pare şi mai mistică prin discuţiile de demult, invocate în speranţa că le vom repeta din nou la foc.

Seara se aşternea şi urma să campăm, aşa că am decis, tot din mers, că vom lăsa Şaua Ţuţuiatului pentru altă dată şi să mergem în veşnica poiană botezată de noi, Poiana Potecilor Ascunse. Am campat acolo, am mâncat, am povestit, am glumit şi am făcut şi un mic foc, aşa, pentru melancolici. Seara la somn – pentru că eram odihniţi şi am fi putut merge mult mai mult, lumea nu avea somn şi se foia, excepţie făcea Bri – care dormea şi se rostogolea cu tot cu cort. Cortul fiind în pericol să se rupă, eu am părăsit incinta şi am dormit afară – mi-a trecut să dorm cu 2 fete în acelaşi cort – dar afară am dormit cu mare teamă de căpuşe; ştiu că m-am trezit la o bucată de noapte şi am început să îmi scutur pletele de mama focului, că am visat eu că sălăşluia ceva pe acolo.

floricele pe campii

floricele pe campii

În fine, a venit dimineaţa şi m-a trezit lumina – am mâncat o omletă la ceaun, am strâns tabăra şi am purces la drum prin noile poteci găsite de mine cu doar zece zile înainte. În drumul nostru am găsit o capcană pentru animale: un laţ făcut dintr-o şufă groasă, pe care, nici nu se pune problema am dat-o la o parte din poteca de animale – şi asta nu pentru că mi-ar place mie în mod deosebit mistreţii, dar nu mi se pare uman să chinui un animal când îl vânezi.

În drumul nostru ne-am întâlnit cu câţiva prieteni şi colegi de Măcin – cu care am stat la poveşti şi am pornit apoi la drum, fiecare pe unde plănuise – eu alesesem un drum foarte dificil, prin desiş, pentru a mă măsura cu muntele la capitolul orientare fără repere vizuale; totul era desiş, noroc de maceta mea; oricum ne-am zgâriat de mama focului şi ştiu sigur că am primit câteva înjurături printre dinţi, că în gura mare nu aveau voie – ştiau amândouă la ce se înhamă cu un nebun ca mine.

Am coborât de sub vf. Tăpşanu şi am trecut prin Valea Diţcovului, prin tufe ce nu se mai terminau – cu ocazia asta ţin să mulţumesc mistreţilor pentru potecuţele făcute, dar îi rog să se gândească şi la noi şi să le facă, altădată, mai înalte. Când am ieşit în răritură de copaci, aproape de vf. Cetate, realizez că mi-am pierdut teaca de la macetă – însă atâta pagubă să fie! Brusc, Bri îşi aminteşte că unde ne-am oprit cu vreo 200 de metri mai jos, când am mâncat nişte dulciuri, a uitat acolo cortul şi izoprenul. Acum, prin desişul acela era greu să dibuiesc pe unde am venit, dar, memoria fotografică, faptul că am citit cu atenţie Winnetou şi mai mult, că fetele mele merg cu picioarele târâş şi culcă iarba – în altă ordine de idei, pe unde am mers noi parcă trecuseră TIR-uri, nu oameni, aşa de bine se cunoştea; am găsit bagajele pierdute şi am continuat drumul.

Era deja foarte cald, iar fetele au realizat, când treceam peste vf. Cetate şi apoi peste vf. Moroianu I, puterea soarelui şi s-au pornit pe o turuială despre cremele cu protecţie solară care le lipseau; noroc că am rămas mai în urmă să schimb bateriile la camera de filmat.

Ne-am întâlnit din nou cu Adi, Dana şi Crina – nu sunt singurul care merge cu două, să nu mă plouă J – şi pentru că aveam cu cine coborî Cheile Chediu, iar pe valea Taşa Mică se auzeau drujbele şi sigur am fi fost luaţi la întrebări ce căutăm acolo, ba mai mult colegii noştri de drum ne-au povestit despre un şarpe văzut de ei, ce nu putea să fie decât un Balaur Dobrogean sau, în cel mai rău caz un şarpe-rău, am mers peste Moroianu II ademeniţi de poveştile lor şi am poposit la pozat de bujori – 2-3, singurii înfloriţi – fraţii lor urmau să înflorească în zilele ce urmau, şi apoi la vizualizat de chei.

bujori de Macin

bujori de Macin

Deşi e o zonă strict protejată, în ziua de 1 Mai Muncitoresc acolo era autostradă – am întâlnit o mulţime de grupuri, majoritatea cunoscute, dar şi necunoscute – ceea ce mă bucură, dar pe de altă parte mă şi îngrijorează – mai ales că am găsit o cutie de bere aruncată în chei şi grătarul care se făcea la intrarea în ele.

Am coborât pe chei, pentru prima dată, e o zonă frumoasă, dar să nu va duceti niciodată acolo cu oameni care nu au ce căuta, care nu respectă natura şi mai ales, cu oameni cu fobie de înălţime. Acolo cuibăreşte Falco Cherug, şoimul dobrogean, destul de rar şi destul de sperios – mergeţi acolo doar dacă respectaţi regula bunului simţ: Luaţi de pe munte doar fotografii şi lăsaţi doar amintiri!

La baza intarea în chei ne-am desparţit de ghizii noştri şi am purces mai departe cu gândul să campăm şi să ne odihnim pentru ziua următoare, ce se prefigura a fi una grea. La intrarea în chei ne-am întâlnit cu alţi prieteni buni, mai în vârstă, prieteni ce m-au educat să respect muntele şi m-au învăţat să folosesc busola şi harta la potenţial maxim. Prieteni cărora le păstrez un respect anume; am povestit puţin şi am pornit mai departe.

Am campat în ziua aceea în poiana de la cantonul de la Cozluk. O poiană imensă, plină de lucernă – lucerna pădurarului. Am făcut un duş – curgea apă caldă la izvor, dar era un robinet care nu prea ţinea şi picura apă – am mâncat ceva, am baut un ceai şi am povestit. În această seară aveam să nu mai dorm afară, erau prea multe insecte şi, norocul meu, că peste noapte a căzut multă rouă. Cortul a rezistat eroic, iar dimineaţă, în timp ce ne strângeam bagajele şi modificam din nou traseul, pentru că Bri urma să plece spre Galaţi şi noi ne-am decis să amânăm Muntele Consul şi să mergem cu ea, acasă, ne-am întâlnit cu un domn pădurar – foarte cumsecade, care mergea la o parchetare şi era foarte uimit când i-am povestit de drumul nostru şi de multele informaţii pe care le aveam.

În fine, ultima zi, 2 Mai, ne-a prins sărind vf. Secaru, coborând Valea Radului, ca sa nu mai facem un ocol de vreo 5 kilometri, şi intrând în traseul cu puct roşu, Cozluk, în sens invers, dinspre Valea Plopilor spre Valea Cozlukului. Am urcat vreo 200 de metri şi apoi ne-am întors spre S-SE şi am pornit, traversând Valea Urloaiei – cu un urcuş pieptiş şi cu câţiva bujori – spre vf. Poiana Mare, care a fost destul de greu de identificat, hărţile zonei fiind destul de alambicate şi reperele vizuale sunt prea puţine.

o mica orhidee

o mica orhidee

Oricum, încercarea mea de a lega traseul de la Cozluk cu Valea Vinului a eşuat, parţial, însă am găsit o modalitate de a le conecta, deşi nu e cea mai simplă variantă. Va trebui să merg într-o zi pe acolo să pierd timp special pentru a căuta o zonă conexă. Am coborât pe Valea Adâncă şi am purces la drumul drept de o oră, până în Cerna. Drum lung, obositor, prin soare, astfel că până şi eu, cu nuanţa mea de ten mai închisă, am simţit că arde soarele; fetele s-au prăjit bine, dar au strâns din dinţi şi au continuat până la microbuz.

Au urmat veşnicile beri de final şi drumul spre casă, fără mari peripeţii, cu voie bună şi cu o nouă poveste.

Până la următoarea poveste: cer senin şi oameni însoriţi, vă doresc!

Anunțuri

3 gânduri despre „1 Mai Muncitoresc

  1. Dana spune:

    Post sa confirm si eu ca nu ai memorie deloc. Mariana are dreptate 😀

  2. Mariana spune:

    In polemica legata de memorie nu mai intru – ce a fost de demonstrat s-a demonstrat 🙂 – insa am o precizare de facut: eu nu am intarziat, bacul a plecat mai devreme cu 10 minute 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s