09. Ziua 2 -Amintiri din copilarie

Stau cateodata si-mi aduc aminte de Ozana, cea frumos curgatoare… cam asa a inceput drumul meu; stiam ca merg spre Targu Neamt si ca ma apropii de Ozana. A inceput ziua mai tarziu decat as fi crezut – caci asa se timpul la moldoveni. IMG_0288.JPG

Am pornit pe jos intr-o lumina magica – e inceputul Pelerinajului, incep sa ma deconectez si sa ma bucur de lucrurile marunte: de cer, de soarele caldut – e bucuria aia pura pe care nu o uiti (desi scriu randurile astea la aproape jumatate de an de atunci).IMG_0281.JPG

Drumul era lung si vroiam sa il fac cat mai repede – vad masina de paine, oamenii iesiti la lucru – e primul moment in ultimele luni in care am fost deconectat mai mult de 12 ore de telefon. Totusi, sunt atat de deconectat ca la un moment dat imi dau seama ca nu mai am telefonul; las rucsacul jos, caut – nu-i; caut peste tot, nu e!!

„Vai! E grav, ce fac?” Panica.

„Cand l-am avut ultima oara? L-am uitat, oare, in masina?” „Nu! m-am uitat pe harta pe el acum putin timp”. Decid: „E clar! Mi-a cazut din buzunar.”

Nu sunt o persoana optimista, dar am zis ca nu am de pierdut decat timp, si in zona aceea, in acea dimineata, incare parea ca timpul are nesfarsita rabdare. Mi-am adus aminte unde am simtit telefonul ultima oara. De acolo pana la locul unde am realizat am mers vreo 400 de metri pe langa un sant. Am stat o ora si ceva cautand telefonul prin ierburile inalte din sant; daca ceva imi displace cu adevarat e sa trec prin iarba plina de paianjeni imensi, sa simt panza cum se rupe pe masura ce inaintez, sa se agate de mine, sa simt cele opt picioare alergand pe mine…

Mi-aduc aminte, eram odata in Macin, dormeam afara, sub cerul liber, in hotel de milioane de stele, in sac, imbracat bine, langa foc. La un moment dat am simtit o intepatura sub haine, cam unde se strange cureaua si intra tricoul in pantaloni. Adormit fiind apas pe piscatura, crezand ca e o furnica sau o viespe ceva. Piscatura insista. Apas iar. Insecta se muta din zona rinichilor pana sus pe umar – nu are doar opt picioare, are mai multe. Senzatia ca ceva care pare infinit de lung iti alearga pe spinare, pe sub trei randuri de haine, aproape pe sub piele, ca te musca atat de dureros, in timp ce tu esti adormit, nu pot sa o pun in cuvinte, dar a invit sa o simtiti. Hainele mele au sarit de pe mine atat de repede incat as fi castigat medalie la „dezbracat viteza”; numai sa descopar, foarte panicat, un miriapod.

… iar dupa multa cautare prin iarba si indurat, am ajuns la concluzia ca fie nu il mai gasesc, fie l-a vazut cineva si l-a luat [de telefon e vorba iar – am incheiat flashback-ul]. Am renuntat. Nu imi sta in caracter sa renunt asa de usor, dar nici sa disper asa de usor. Am pornit la drum si in iarba, uitandu-ma totusi cu jind dupa telefon am vazut intre 2 fire de iarba, o carcasa neagra, stand pe verticala. Noroc ca soarele a stralucit putin in ea. Cat de norocos sa fii?

Ca un dependent am cautat sa vad daca am vreun apel sau vreun sms. Cine sa te sune la ora aceea din dimineata? Am realizat ca sunt prea conectat.

Stiti, cand  eram copii si ne strigam la geam sa iesim afara la joaca? Cand pentru a da apel pe un telefon mobil, parintii mei aveau inca telefon cu roata, imi lua mult prea mult si injuram pe ala de a venit cu idee ca numere sa inceapa cu zero. Ce dulce era viata cand nu aveam mobilul decat pentru comunicare. Acum ne conectam, dar nu comunicam; sau, poate mai bine zis, comunicam dar nu ne mai conectam, ca oameni.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s