ziua 25 – ultimul pas

In cea de-a 25-a zi, si ultima a calatoriei mele, am tinut mortis sa merg in locul pe care il consider cel mai reprezentativ pentru Dobrogea, si anume, Babadag. Dar intai trebuia sa facem desteptarea si explorarea zonei – Muntele Consul. Muntele Consul este o formatiune atipica zonei – un masiv separat de toate lanturile din zona, el este undeva la conexiunea Muntilor Macin cu Dealurile Tulcei si Podisul Babadagului; un munte plin de peisaje si un loc unde nu am fost intrebat ce anume fac.

Dimineata ultimei zile a fost crunta, oboseala din ultimele zile m-a ajuns si pe mine si pe colegul meu – cititi postul facut atunci, in inima calatoriei denumit: „ne-a doborat oboseala”. Totusi, dimineata ne-a adus si lucruri frumoase – un rasarit foarte frumos pentru o zi in care ne astepta setea – caci da, ramasesem fara apa din seara precedenta. Se pare ca drumul de pana atunci nu m-a invatat sa iau mai multa apa.

Ultimul rasarit

In zare se vedea un sat de unde ne puteam cupara apa, caci oamenii de acolo nu cunosc „a da” ceva unor trecatori – unor calatori. Chiar fara apa am decis sa ne ascundem rucsacii, sa luam la noi doar o franghie si sa vizitam pesterile din zona – e drept ca din pricina oboselii si a setei nu am vizitat decat o singura pestera, iar acel munte merita revazut; asez langa aceasta invitatie un link catre o tura facuta de cei de la Mecanturist Galati

http://www.carpati.org/jurnal/dobrogea_de_nord_pesterile_din_muntele_consul/2243/

Acum ca soarele incepea sa se ridice aveam o cursa contra-cronometru sa ajungem in sat pana nu ne deshidratam prea tare – ne-am grabit spre pestera de la Stanca – unde am fost dezamagiti de faptul ca nu se putea intra decat pe burta – noi neavant echipament decat frontala; totusi, firea curioasa a lui R. l-a condus spre una din celelelalte 10 intrari in pestera aceasta – eu mai aveam putin si ma inecam ca tiganul la mal si nu as fi intrat in acea pestera.

Trecerea prin galerii

Acest articol va fi mai sarac in imagini decat celelalte;  imediat dupa ce ne-am murdarit bine prin pestera, dupa ce ne-a speriat un liliac – sau noi pe el – dupa ce mi-am dat seama ca am slabit foarte mult de incapeam prin toate galeriile respective si dupa ce am realizat ca nu imi plac locurile inchise, am iesit din pestera si am renuntat la ideea de a face varful si de a vizita si alte pesteri. Am tras o mica baie si un pui de somn – apoi ne-am pus rucsacii in spate – rucsaci ce pareau mai grei ca niciodata si am decis ca este cazul sa mergem sa incheiem astazi calatoria; desi nu mersesem si ultima parte din Podisul Babadagului.

Am coborat in Izvoarele, am cumparat apa si am spus sa asteptam microbuzul spre Babadag. Ne-am oprit la carciuma din sat, un un lipoveam cu inima rea era carciumar si totodata vanzator la magazin. Am cumparat cate o bere si ceva de mancare de la el si ne-am apucat sa mancam. Evident carciumarul trebuia sa comenteze ceva: „Nu mai dati firimiturile pe jos” – mi s-a parut nrmala replica si ne-am conformat – am mancat pe o hartie, dar scena imediat urmatoare ma umplut de furie – carciumarul, dupa ce ne-a reprosat ca facem firimituri pe jos s-a apucat sa manance seminte si ghiciti unde scuipa cojile? Evident pe jos – se pare ca firimiturile sunt mizerie, iar cujile de seminte nu. M-a scarbit acest lucru si am decis sa plecam spre Babadag cu autostopul.

Aici s-a intamplat ceva amuzant – am impartit banii pe care ii aveam la mine – si i-am spus colegului ca ma duc pana in tufe pentru cateva momente, dar daca gaseste masina spre Babadag sa plece si sa ne gasim acolo. 2-3 minute am intarziat in pana mea de tufis si el era deja plecat. Partea proasta este ca nu avea decat bani batuti – 10 lei si daca masina nu il ducea pana la destinatie era mai complicat sa ajunga – ghiciti ce? Masina l-a dus pana la vreo 10 km de destinatie :))

Eu ramas singur si fara apa – ca evident, apa a luat-o colegul cu el in rucsac – nu ne-a dus mintea sa impartim tot ce aveam la noi – am asteptat la autostop la intersectia spre Iulia – si sub nicio forma nu aveam de gand sa ma intoc la carciuma – am uitat sa precizez ca locul unde stateam la ocazie era la vreo 2 km de sat – am decis sa fac ceea ce am facut atatea zile singur: sa merg. Am pornit in acelasi ritm alert pe care il aveam in Bulgaria, doar ca acum eram bantuit doar de sete si nu de dureri prea mari. Am spus ca pana la Iulia nu mai e mult – ce mai conteaza 5 km – si am sa imi iau apa de acolo.

Cand treceau masini faceam cu mana si, spre norocul meu, treceau foarte-foarte rar – dar intr-un final una a oprit – atat de mica – cu 3 oameni in ea – ca abia am incaput in masina cu rucsac cu tot. Acum mi se pare foarte hilar cum aratam, negru, batut de soare, cu cearceaf pe cap si ochelari de soare – eu probabil m-as fi luat la autostop, ca stiu cum e sa treaca masinile goale pe langa tine si sa nu te ia nimeni, dar un om normal, slabe sanse sa ma ia – si tutusi am ajuns pana in Iulia cu masina. Pe drum am spus din nou povestea mea si oamenii erau foarte incantati ca cineva din alta partea vrea sa auda povestile locurilor lor. In masina era un cuplu tanar si mama fetei – care s-a oferit sa imi dea apa, „macar atat poate sa faca si ea” – si sa puna o vorba buna la masina Postei sa ma duca la Babadag – dar masina vine abia peste 2 ore.

Dupa ce am primit apa si am multumit frumos, am facut ceea ce face orice calaltor – am plecat mai departe. Ce m-a uimit a fost faptul ca acel cuplu din masina m-a intrebat daca nu vreau sa ma duca pana in satul urmator – desi nu aveau drum incolo. Am multumit frumos si am refuzat politicos – drumul trebuia sa il duc eu la bun sfarsit, nu trebuie sa faca nimeni altcineva sacrificii pentru mine.

Intre timp am aflat ca al meu coleg ajunsese la cativa kilometri de Babadag si ca nu mai are bani si ca va merge pe jos de acolo – cu un rucsac unde avea mancare pentru cateva zile de stat la mare, caci din Babadag ne desparteam – eu mergeam spre Galati si el spre Vama Veche. Cu gandul ca trebuie sa il prind din urma am purces din nou la drum – evident – pe jos. Am mers cativa kilometri fara sa treaca nicio masina pe langa mine si intr-un final m-a ajuns din urma o caruta care m-a luat pana la primul sat. Omul era minunat de povestea mea si spunea ca si el a facut un pelerinaj cand era tanar – pana in Grecia, dar nu pe jos, ci cu masina si ca imi invidiaza curajul. In drum spre urmatorul sat, Nicolae Balcescu, ne-a taiat calea o caprioara – atunci am aflat ca datorita lipsei de hrana din padure si faptului ca nu e voie sa le impusti – aceste blajine animale fac prapad in culturile oamenilor din zona. Si mie imi plac aceste fiinte dar daca ati fi vazut figura omului acela trudit, ochii lui nu aratau ura pentru caprioare, dar avea o deznadejde si o neputinta – incat mi s-a rupt inima; el era unul dintre cei care a ramas fara jumatate de cultura de porumb din pricina acestor animale.

In Nicolae Balcescu am fost lasat in mijlocul satului – de altfel un sat foarte mare si lung – si am pornit la drum incet si sigur; am fost confundat din nou cu un strain – la magazin, am cumparat ceva si am iesit si am tinut usa deschisa pentru un batran care mergea cu cadru – si el imi raspunde „ochei – tenchiu” – eu i-am raspuns intr-o romana pura „cu placere”. Reactia a fost foarte frumoasa: „pai spune mai omule ca esti roman!” – si mi-a zambit cu toata fata si cei doi dinti pe care ii mai avea. „Daca nu m-ati intrebat!” – am ras amandoi si am plecat mai departe.

Am fost luat de un tigat cu masina de marfa pana la Babadag – un tigan mandru ca e tigan, un tigan muncitor, cu dispret pentru cei care s-au imbogatit din furt, nu conta ce culoare aveau – ca-s romani, tigani, lipoveni, turci – daca nu au muncit sa aibe ce au – el ii dispretiua si eu il admiram pentru asta. Nu mi-a luat bani pana la Babadag, de altfel nu am cheltuit nimic pana la Babadag – am avut o poveste frumoasa.

In Babadag am ajuns inaintea colegului meu si l-am asteptat cu masa calda – am mancat sa sarbatorim incheierea drumului – la un restaurant.

Geamia lui Gazi Ali Pasa

La aceasta amestecatura de natii se termina povestea mea – in Babadag – unde, conform recensamantului din 2002 – locuiau 12 de etnii diferite – un oras vechi de pe timpul romanilor, frumos si cu acelasi aer de pamant dobrogean permisiv – unde soarele arzator, asupririle, vanturile de iara si necazurile de zi cu zi au facut ca oamenii sa fie mai buni intre ei, sa pastreze legea ospetiei fata de straini si cel mai important, toate aceste greutati au facut Babadagul un model de toleranta pentr noi toti – ei se pot intelege in 12 limbi diferite, iar locuitorii Tg. Secuiesc nu pot in 3.

Dobrogea nu este mare, delta si munte. Marea ei majoritate e un pamant batut de soarta si de soare dar care ne poate invata multe. Am ales orasul acesta ca incheiere pentru ca pentru mine simbolizeaza Dobrogea mai bine decat oricare altul – nu este la mare sa fie corupt intr-un oras turistic, nu are Delta aproape sa fie un oras de barcagii, unde a folosi barca pentru a scoate un ban de la turistii straini e unica sansa de trai, nu e un sat cu pescari sau carciumari rai, nu e o asezare iesita din comun – si tocmai acest lucru, banalitatea lui subliniaza mai bine decat orice Dobrogea.

Se pare ca am reusit sa inchei povestea mea inainte de venirea noului an – va multumesc pentru ca m-ati urmarit pana acum si sper ca la anul sa incep o noua aventura.

Un an nou mai bun!

Pelerinajul meu prin Dobrogea s-a incheiat!

Cer senin si oameni insoriti!

T.